Printre alte avantaje ale Blogsy aș aminti de conectarea la contul tău de Flickr, picassa, YouTube sau Google imagesearch – vizualizezi imaginile sau filmele și le tragi in interiorul articolului, poziționându-le unde vrei tu.

Același lucru îl poți face și cu Linkurile

Partea mai puțin plăcută – mai ales pentru cei care țin la un cod html curat și la separarea layout-ului de conținut – este că introduce o gramadă de css inline și o grămadă de alte mizerii.

Am o lună la dispoziție să completez cele trei puncte.

Primul impuls a fost să le înlocuiesc cu un singur punct – dar nu se pune…

Peisaj? Îmi place muntele, îmi place pădurea, marea, plimbările. Dacă nu am aparatul cu mine parcă-mi lipsește un picior. Dar… M-am întors în același loc vreodată să văd cum arată în diferite momente ale zilei? Nu prea… Trepiedul îl car conștincios în spate dar nu prea-mi place să-l și folosesc. La fel stă treaba și cu filtrele – de polarizare sau graduale – a fost musai să le achiziționez – dar 99% din timp stau în rucsac. Pot număra pe degetele de la o mână de câte ori le-am folosit în ultimul an… Mă cheamă fotografia de peisaj pe nume? Nu. Atunci de ce continui să o fac? Probabil că e un bun pretext de a ieși, de a face trecking, de a vizita locuri minunate….

Ce am observat

până acum este că funcționează ok pentru articole noi, poți crea linkuri,

• liste
• liste

Dar nu are editor vizual, doar HTML.

Din păcate nu poate insera/uploada imagini – sau nu m-am prins eu cum. Se pot uploada și imagini, doar că butonul este în spatele tastaturii – trebuie să o ascunzi ca să ai acces la el.

Per ansamblu pare ok.

Nu pot să spun că abia așteptam să ajung în Nepal. Urmăresc site-ul lui Mihai Moiceanu de vre-o 3-4 ani, știu că merge în Nepal, am văzut DVD-urile lui, filme și emisiuni dar…. nici nu îndrăzneam să visez. Apoi am participat la un workshop cu Mihai, la Măgura. Și la încă unul în Bucovina. Mihaela, soția mea, a fost cea care m-a încurajat să visez. Iar Mihai a fost cel care m-a ajutat să mă decid. Dar să revin….

Acum stăm la coadă pentru viză. Deja răbdarea îmi era pusă serios la încercare. Abia peste căteva zile mi-am dat seama că nu era vorba de niște funcționari sictiriți (așa cum bine-i știm de pe la noi). Acesta este ritmul lor normal. În fond la ce bun atâta grabă? Cam după o oră și ceva – gata, aveam viza în pașaport.

Nimeni nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze la ieșirea din aeroport. Pentru șocul vizual, auditiv, olfactiv… Mașini, motociclete, scutere, biciclete, oameni, copii, căini – toate împărțind aceeași stradă fără trotuare. Claxoane. Non stop. Fum de eșapament. Claxoane. O salbă de flori care nu știu prea bine cum a ajuns la gâtul meu. Claxoane. Thamel – cartierul turistic. Străzi și mai înguste, de această dată împărțindu-și spațiul cu tarabe pline de tot felul de mărfuri. Claxoane. Vănzători ambulanți. Claxoane…..

Am ajuns într-un final la Kathmandu Guest House – hotelul unde urma să stăm până la plecarea pe munte… Încerc să-mi revin iar în timp ce colegul meu de cameră face un duș ațipesc. Probabil că în acest interval a avut loc cutremurul de care știau toți cunoscuții, familia din România iar eu habar nu aveam.

Cred că aici este locul potrivit în care să spun că – în cele 3 săptămâni cât a durat aventura noastră în Nepal – au mai avut loc 2 accidente menționate în jurnalele de știri din România: prăbușirea unui avion (”În Nepal uneori norii pot să conțină și stănci”) și răsturnarea unui autocar cu turiști într-o prăpastie. Puțină emoție pentru cei de acasă.

”Deșteptarea! Se văd vărfurile!” Va urma…

Același personaj din acest portret.

Deoarece era festival (Dashain) – majoritatea copiilor întălniți în Kathmandu și Bhaktapur erau machiați în jurul ochilor, și aveau acel semn pe frunte, tika, de diferite culori și mărimi, simbolizând binecuvântarea zeilor. Machiajul negru din jurul ochilor – gajal sau kohl – are rolul de a-i proteja de deochi (evil eyes).